Împrejurimi
Cetatea Făgărașului
Cetatea Fagarasului este cel mai impunator monument al tinutului, unul dintre cele mai mari si mai bine pastrate din intreaga tara si chiar din Europa.
Complexul feudal fortificat de la Fagaras, a carui constructie a inceput la sfarsitul secolului al XlV-lea si se continua, prin adaugiri succesive, pana la mijlocul secolului al XVII-lea, a fost precedat de o fortificatie din lemn, inconjurata cu un sant si val de pamant, atestata arheologic pentru secolul al XH-lea. Aceasta fortificatie, dovada existentei unei organizari politico-militare autohtone voievodale timpurii in Tara Fagarasului, a fost distrusa pe la mijlocul secolului al XIIHea, in urma unui puternic incendiu, dupa cum atesta vestigiile scoase la iveala prin sapaturile arheologice care au insotit lucrarile de restaurare.
In secolul al XV-lea cetatea din piatra si caramida de la Fagaras este atestata ca cetate militara de aparare, cu patru turnuri bastionare la colturi si un turn de avanpost pe latura de est.
In prima jumatate a secolului al XVI-lea, intre anii 1S28-1S41, Stefan Mailat, stapanul domeniului feudal al Fagarasului , apoi voievod al Transilvaniei, transforma cetatea militara de aparare intr-un castel feudal fortificat inatacabil; concomitent, construieste o noua incinta si transforma turnul de est in turn al portii cetatii exterioare. in dreapta portii, zidul estic poarta stemele nobiliare -sculptate in piatra – a lui Stefan Mailat si a sotiei sale.
Resedinta a principilor Transilvaniei, complexul feudal fortificat de la Fagaras si-a definit forma si proportiile actuale in ultima parte a secolului al XVI-lea si in prima jumatate a secolului al XVII-lea. Importante lucrari sunt intreprinse in vremea principilor Balthazar Bathory (1S89-1S94), Gabriel Bethlen (1613-1629) si Gheorghe Rackoczi I (1631-1643).
Astfel, Gabriel Bethlen a adus arhitecti italieni care au imprimat constructiei estetica Renasterii – motive florale si blazoane, stucaturi, loggii deschise in arcuri; concomitent, la colturile cetatii se construiesc cele patru bastioane – cazemata in stil italian.
In timpul lui Gheorghe Rackoczi I, au fost dublate, prin interior, zidurile exterioare de pe latura de nord si de sud, iar in spatiile create a fost aplicata umplutura de pamant, realizandu-se o rezistenta de 8 m grosime. Se construieste acum cladirea corpului de garda pe latura de est, iar santul de aparare din jurul cetatii este largit, adancit si umplut cu apa din Olt, devenind astfel un adevarat lac.
In urma acestor lucrari, Cetatea Fagarasului – centrul politico-administrativ al marelui domeniu al Fagarasului – a devenit un impunator ansamblu medieval. Adaptarile si adaugirile de constructii la care este supusa cetatea vor culmina, in secolul al XVII-lea, cu transformarea sa intr-o fastuoasa resedinta princiara, aceasta fiind perioada de apogeu a istoriei acestui maiestuos monument.
Complexul feudal fortificat de la Fagaras, a carui constructie a inceput la sfarsitul secolului al XlV-lea si se continua, prin adaugiri succesive, pana la mijlocul secolului al XVII-lea, a fost precedat de o fortificatie din lemn, inconjurata cu un sant si val de pamant, atestata arheologic pentru secolul al XH-lea. Aceasta fortificatie, dovada existentei unei organizari politico-militare autohtone voievodale timpurii in Tara Fagarasului, a fost distrusa pe la mijlocul secolului al XIIHea, in urma unui puternic incendiu, dupa cum atesta vestigiile scoase la iveala prin sapaturile arheologice care au insotit lucrarile de restaurare.
In secolul al XV-lea cetatea din piatra si caramida de la Fagaras este atestata ca cetate militara de aparare, cu patru turnuri bastionare la colturi si un turn de avanpost pe latura de est.
In prima jumatate a secolului al XVI-lea, intre anii 1S28-1S41, Stefan Mailat, stapanul domeniului feudal al Fagarasului , apoi voievod al Transilvaniei, transforma cetatea militara de aparare intr-un castel feudal fortificat inatacabil; concomitent, construieste o noua incinta si transforma turnul de est in turn al portii cetatii exterioare. in dreapta portii, zidul estic poarta stemele nobiliare -sculptate in piatra – a lui Stefan Mailat si a sotiei sale.
Resedinta a principilor Transilvaniei, complexul feudal fortificat de la Fagaras si-a definit forma si proportiile actuale in ultima parte a secolului al XVI-lea si in prima jumatate a secolului al XVII-lea. Importante lucrari sunt intreprinse in vremea principilor Balthazar Bathory (1S89-1S94), Gabriel Bethlen (1613-1629) si Gheorghe Rackoczi I (1631-1643).
Astfel, Gabriel Bethlen a adus arhitecti italieni care au imprimat constructiei estetica Renasterii – motive florale si blazoane, stucaturi, loggii deschise in arcuri; concomitent, la colturile cetatii se construiesc cele patru bastioane – cazemata in stil italian.
In timpul lui Gheorghe Rackoczi I, au fost dublate, prin interior, zidurile exterioare de pe latura de nord si de sud, iar in spatiile create a fost aplicata umplutura de pamant, realizandu-se o rezistenta de 8 m grosime. Se construieste acum cladirea corpului de garda pe latura de est, iar santul de aparare din jurul cetatii este largit, adancit si umplut cu apa din Olt, devenind astfel un adevarat lac.
In urma acestor lucrari, Cetatea Fagarasului – centrul politico-administrativ al marelui domeniu al Fagarasului – a devenit un impunator ansamblu medieval. Adaptarile si adaugirile de constructii la care este supusa cetatea vor culmina, in secolul al XVII-lea, cu transformarea sa intr-o fastuoasa resedinta princiara, aceasta fiind perioada de apogeu a istoriei acestui maiestuos monument.
Muzeul Țării Făgărașului - Valer Literat
Muzeul Tarii Fagarasului „Valer Literat” este muzeul unei intinse zone istorice si etnografice, al unei bogatii de documente si marturii despre locuitorii Tarii Fagarasului.
A fost infiintat in anul 1923 pe baza colectiei etnografice a profesorului Valeriu Literat (1885-1972), reprezentant de frunte al vietii culturale din orasul Fagaras, din perioada interbelica. La inceput muzeul din Fagaras a functionat sub egida „ASTREI” si in custodia colectionarului, pana in 1951, cand i-a fost atribuit un sediu stabil si a primit statutul de istitutie de stat.
In anul 1973 muzeul orasenesc a fuzionat cu sectia muzeala, ce fusese infiintata, inca din 1968, in Cetatea Fagarasului si afiliata, o vreme, Muzeului Brukenthal din Sibiu.
Pana in anul 1981 s-a numit Muzeul „Cetate Fagaras”, si de la aceasta data si pana in 2004 s-a numit „Muzeul Tarii Fagarasului”, iar din 2004 pana in prezent poarta denumirea de Muzeul Tarii Fagarasului „Valer Literat”. Prestigioasa institutie de cultura fagaraseana, Muzeul Tarii Fagarasului „Valer Literat” s-a imbogatit in timp cu obiecte valoroase. Muzeul desfasoara o continua activitate de cercetare istorica si etnografica a zonei, de imbogatire, conservare si valorificare stiintifica a patrimoniului colectat de pe teritoriul Tarii Fagarasului.
De profil mixt (istorie, etnografie si arta), Muzeul Tarii Fagarasului „Valer Literat” cuprinde in patrimoniul sau o mare varietate de colectii, precum cele de: arheologie, arme, numismatica, cahle, carte romaneasca, documente, lapidarium, glajarie, arta decorativa si plastica, ceramica populara, port popular, tesaturi, obiceiuri, icoane pe sticla, oua incondeiate, arta lemnului, lemn-os-fier, mestesuguri, s.a.
Expozitia de baza reprezinta evolutia civilizatiei Tarii Fagarasului intr-o insusire de documente si evenimente semnificative.
In functie de continutul patrimoniului sau, expozitia de baza a muzeului a fost structurata pe trei sectiuni:
1. Istoria Tarii Fagarasului: arheologie, epoca medievala, epoca moderna si arme (in Turnul Donjon);
2. Etnografia Tarii Oltului: ceramica, tesaturi, port popular, interior taranesc, icoane, etc. 3. Galeria de sculptura Virgil Fulicea (1907-1979), aflata in Sala Dietei.
Dimensiunile si importanta colectiilor pe care le detine muzeul, presupun extinderea acestuia in viitor.
A fost infiintat in anul 1923 pe baza colectiei etnografice a profesorului Valeriu Literat (1885-1972), reprezentant de frunte al vietii culturale din orasul Fagaras, din perioada interbelica. La inceput muzeul din Fagaras a functionat sub egida „ASTREI” si in custodia colectionarului, pana in 1951, cand i-a fost atribuit un sediu stabil si a primit statutul de istitutie de stat.
In anul 1973 muzeul orasenesc a fuzionat cu sectia muzeala, ce fusese infiintata, inca din 1968, in Cetatea Fagarasului si afiliata, o vreme, Muzeului Brukenthal din Sibiu.
Pana in anul 1981 s-a numit Muzeul „Cetate Fagaras”, si de la aceasta data si pana in 2004 s-a numit „Muzeul Tarii Fagarasului”, iar din 2004 pana in prezent poarta denumirea de Muzeul Tarii Fagarasului „Valer Literat”. Prestigioasa institutie de cultura fagaraseana, Muzeul Tarii Fagarasului „Valer Literat” s-a imbogatit in timp cu obiecte valoroase. Muzeul desfasoara o continua activitate de cercetare istorica si etnografica a zonei, de imbogatire, conservare si valorificare stiintifica a patrimoniului colectat de pe teritoriul Tarii Fagarasului.
De profil mixt (istorie, etnografie si arta), Muzeul Tarii Fagarasului „Valer Literat” cuprinde in patrimoniul sau o mare varietate de colectii, precum cele de: arheologie, arme, numismatica, cahle, carte romaneasca, documente, lapidarium, glajarie, arta decorativa si plastica, ceramica populara, port popular, tesaturi, obiceiuri, icoane pe sticla, oua incondeiate, arta lemnului, lemn-os-fier, mestesuguri, s.a.
Expozitia de baza reprezinta evolutia civilizatiei Tarii Fagarasului intr-o insusire de documente si evenimente semnificative.
In functie de continutul patrimoniului sau, expozitia de baza a muzeului a fost structurata pe trei sectiuni:
1. Istoria Tarii Fagarasului: arheologie, epoca medievala, epoca moderna si arme (in Turnul Donjon);
2. Etnografia Tarii Oltului: ceramica, tesaturi, port popular, interior taranesc, icoane, etc. 3. Galeria de sculptura Virgil Fulicea (1907-1979), aflata in Sala Dietei.
Dimensiunile si importanta colectiilor pe care le detine muzeul, presupun extinderea acestuia in viitor.
Mănăstirea Dejani
Situata în zona Munţilor Făgăraşului, la doar 21 km de Fagaras, Mănăstirea Dejani se afla într-o poiana (pe valea Radului), loc de linişte, popas în „gradina Maicii Domnului”.
Nu se cunoaşte cu exactitate când si de la cine a fost ctitorita mănăstirea. Documentele referitoare la aceasta, distruse în timp, sunt foarte puţine. Existenta sfântului locaş în secolul al XVII-lea este atestata prin câteva inscripţii si însemnări făcute pe cârti bisericeşti din Tara Făgăraşului .
Mănăstirea era o modesta construcţie din lemn, cu temelie din piatra. Locuinţele călugărilor, mici bordeie sau colibe din iemn, se pierdeau în ascunzişurile pădurii. Locul era izolat, nu erau drumuri de acces, doar o cărare în munte. în iunie 1761 armatele generalului Buccow au ars biserica si au distrus până la temelie clădirile Mănăstirii Dejani . Odată cu aceasta au dispărut documente, manuscrise, icoane, obiecte de cult; doar câteva dintre odoarele mănăstirii au fost salvate de localnici si duse la biserica parohiala.
Călugării au fost martirizaţi, doar câţiva dintre ei s-au refugiat peste munţi, la mănăstirile din Argeş. Pe locul dezastrului au rămas peste timp doar câteva urme de ziduri păstrate până în urma cu aproape 50 de ani, ruine la care veneau în pelerinaj credincioşi si preoţi rugându-se pentru vremuri mai bune.
După 1989 a renăscut dorinţa credincioşilor de a se reface mănăstirea. în 1992, prin venirea aici a patru călugări de la mănăstirile Sihăstria si Sihla din Moldova, s-a reactivat vatra monahala. Locul a fost defrişat si curăţat, s-au montat doua troiţe, Poiana Mănăstirii devenind loc de pelerinaj. Cu ajutorul credincioşilor din împrejurimi s-au construit câteva chilii si un paraclis în care, ulterior, s-a amenajat trapeza. în 1994 s-a pus piatra de temelie a noii biserici, înălţata de meşteri din Vatra Moldovitei în timp de 36 de zile.
Ridicata în stil moldovenesc, ca o construcţie spaţioasa din lemn, biserica a fost sfinţita cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului” în ziua de 1 octombrie 2000. Pe pardoseala, în mijlocul bisericii este marcat locul vechiului lacas al mănăstirii. în naos se afla icoana Sfântului Ierarh Nicolae, o pictura pe lemn în stil bizantin, aparţinând fostei biserici si restituita de credincioşi. Au mai fost recuperate alte câteva icoane si clopotul datând din 1363.
Refacerea mănăstirii a stat mereu sub semnul unor întâmplări miraculoase menite sa înnoade peste timp tradiţiile si sa continue filonul de activitate monahala. Rânduite în chip nevăzut, acestea au stârnit evlavia credincioşilor. Pentru a se asigura aprovizionarea cu apa s-a revigorat vechea sursa de apa a călugărilor. Fântâna din secolele XVII-XVIII, cea mai veche piesa din incinta, cu o apa tămăduitoare, este o redescoperire a izvorului nesecat al credinţei strămoşeşti.
Obştea mănăstirii are patru vieţuitori, sub îndrumarea bisericeasca a părintelui ieromonah Gherontie Negura. Rânduiala vieţii monahale si a slujbelor este cea de la mănăstirea Sihăstria si de la Muntele Athos.
Nu se cunoaşte cu exactitate când si de la cine a fost ctitorita mănăstirea. Documentele referitoare la aceasta, distruse în timp, sunt foarte puţine. Existenta sfântului locaş în secolul al XVII-lea este atestata prin câteva inscripţii si însemnări făcute pe cârti bisericeşti din Tara Făgăraşului .
Mănăstirea era o modesta construcţie din lemn, cu temelie din piatra. Locuinţele călugărilor, mici bordeie sau colibe din iemn, se pierdeau în ascunzişurile pădurii. Locul era izolat, nu erau drumuri de acces, doar o cărare în munte. în iunie 1761 armatele generalului Buccow au ars biserica si au distrus până la temelie clădirile Mănăstirii Dejani . Odată cu aceasta au dispărut documente, manuscrise, icoane, obiecte de cult; doar câteva dintre odoarele mănăstirii au fost salvate de localnici si duse la biserica parohiala.
Călugării au fost martirizaţi, doar câţiva dintre ei s-au refugiat peste munţi, la mănăstirile din Argeş. Pe locul dezastrului au rămas peste timp doar câteva urme de ziduri păstrate până în urma cu aproape 50 de ani, ruine la care veneau în pelerinaj credincioşi si preoţi rugându-se pentru vremuri mai bune.
După 1989 a renăscut dorinţa credincioşilor de a se reface mănăstirea. în 1992, prin venirea aici a patru călugări de la mănăstirile Sihăstria si Sihla din Moldova, s-a reactivat vatra monahala. Locul a fost defrişat si curăţat, s-au montat doua troiţe, Poiana Mănăstirii devenind loc de pelerinaj. Cu ajutorul credincioşilor din împrejurimi s-au construit câteva chilii si un paraclis în care, ulterior, s-a amenajat trapeza. în 1994 s-a pus piatra de temelie a noii biserici, înălţata de meşteri din Vatra Moldovitei în timp de 36 de zile.
Ridicata în stil moldovenesc, ca o construcţie spaţioasa din lemn, biserica a fost sfinţita cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului” în ziua de 1 octombrie 2000. Pe pardoseala, în mijlocul bisericii este marcat locul vechiului lacas al mănăstirii. în naos se afla icoana Sfântului Ierarh Nicolae, o pictura pe lemn în stil bizantin, aparţinând fostei biserici si restituita de credincioşi. Au mai fost recuperate alte câteva icoane si clopotul datând din 1363.
Refacerea mănăstirii a stat mereu sub semnul unor întâmplări miraculoase menite sa înnoade peste timp tradiţiile si sa continue filonul de activitate monahala. Rânduite în chip nevăzut, acestea au stârnit evlavia credincioşilor. Pentru a se asigura aprovizionarea cu apa s-a revigorat vechea sursa de apa a călugărilor. Fântâna din secolele XVII-XVIII, cea mai veche piesa din incinta, cu o apa tămăduitoare, este o redescoperire a izvorului nesecat al credinţei strămoşeşti.
Obştea mănăstirii are patru vieţuitori, sub îndrumarea bisericeasca a părintelui ieromonah Gherontie Negura. Rânduiala vieţii monahale si a slujbelor este cea de la mănăstirea Sihăstria si de la Muntele Athos.
Mănăstirea Constantin Brâncoveanu
Aflata pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munţilor Fagaras, mănăstirea este renumita ca loc de reculegere, mângâiere si întărire sufleteasca pentru credincioşii si vizitatorii ce se roagă ori poposesc în acest sfânt locaş.
Istoria mănăstirii începe din secolul al XVII-lea, când satul si moşia din Sâmbăta de Sus intra în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpatilor. în anul 16S4, acest boier construieşte o bisericuţa din lemn pe valea râului. Pe locul acesteia, în jurul anului 1696, Constantin Brâncoveanu , domn al Tarii Româneşti între anii 1688-1714, a zidit în piatra o bisericuţa si o mănăstire. în încercarea de a întări ortodoxia româna din Transilvania si de a da mărturie în timp despre unitatea de neam si credinţa a românilor de pe ambele versante ale Carpatilor, domnitorul Constantin Brâncoveanu întemeiază aici o mănăstire ortodoxa, aduce călugări si dascăli din Tara Româneasca, înfiinţează o scoală de gramatici, un atelier de pictura si o tiparniţa. Imediat după martiriul ctitorului (trădat si decapitat la Constantinopole în 1714, cu toţi cei patru fii ai sai), a început si cel al bisericii. Un timp s-a mai ţinut cont de rugăminţile doamnei Marica, soţia domnitorului, si de existenta moştenitorilor acestuia. Bastion al apărării ortodoxiei în Tara Făgăraşului, mănăstirea va fi dărâmată în anul 1785, din ordinul generalului Preiss. Chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusa în stare de ruina. în decursul celor 140 de ani de părăsire în bătaia vînturilor, a ploilor si a zăpezii, de la data distrugerii se cunosc mai multe încercări de restaurare a mănăstirii; merita amintite eforturile Mitropolitului Andrei Saguna, ale Episcopului Ilarie Puscariu sau ale călugăritei Măria Boros.
După 208 ani de la dărâmarea ei, Mănăstirea Brâncoveanu a reînviat în ziua de 15 august 1993, la sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului”, când s-a sfinţit biserica noua ce poarta hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ca si întreaga mănăstire. în prezent obştea mănăstirii este de 35 de vieţuitori fiind condusa de părintele stareţ Arhim. Ilarion Urs.
Un mare renume a adus mănăstirii atelierul de pictura pe sticla. Nu trebuie sa uitam ca scoală de zugravi, întemeiata de Brâncoveanu la Sâmbăta, a împământenit aici stilul brâncovenesc, mai întâi în picturi murale la bisericile din aceasta parte a tarii, iar apoi în pictura pe sticla, al cărei leagăn de formare a fost Tara Făgăraşului. Astăzi, atelierul de pictura pe sticla în care se lucrează într-o maniera noua picturi tradiţionale pe sticla si creaţii noi, este cea mai importanta scoală de pictura din tara, scoală condusa de Părintele Arhidiacon Calinic Morar.
Istoria zbuciumata a Mănăstirii Brâncoveanu incepe si ea cu legenda unui izvor tămăduitor. Izvor găsit de oameni acum 500 de ani intr-o poiana : « un paradis de verde si vis la poalele Făgăraşului ». de cum l-au găsit, au inceput tămăduirile miraculoase pentru cei ce i-au băut apa. Si i s-a spus Izvorul Tămăduirii.
Istoria mănăstirii începe din secolul al XVII-lea, când satul si moşia din Sâmbăta de Sus intra în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpatilor. în anul 16S4, acest boier construieşte o bisericuţa din lemn pe valea râului. Pe locul acesteia, în jurul anului 1696, Constantin Brâncoveanu , domn al Tarii Româneşti între anii 1688-1714, a zidit în piatra o bisericuţa si o mănăstire. în încercarea de a întări ortodoxia româna din Transilvania si de a da mărturie în timp despre unitatea de neam si credinţa a românilor de pe ambele versante ale Carpatilor, domnitorul Constantin Brâncoveanu întemeiază aici o mănăstire ortodoxa, aduce călugări si dascăli din Tara Româneasca, înfiinţează o scoală de gramatici, un atelier de pictura si o tiparniţa. Imediat după martiriul ctitorului (trădat si decapitat la Constantinopole în 1714, cu toţi cei patru fii ai sai), a început si cel al bisericii. Un timp s-a mai ţinut cont de rugăminţile doamnei Marica, soţia domnitorului, si de existenta moştenitorilor acestuia. Bastion al apărării ortodoxiei în Tara Făgăraşului, mănăstirea va fi dărâmată în anul 1785, din ordinul generalului Preiss. Chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusa în stare de ruina. în decursul celor 140 de ani de părăsire în bătaia vînturilor, a ploilor si a zăpezii, de la data distrugerii se cunosc mai multe încercări de restaurare a mănăstirii; merita amintite eforturile Mitropolitului Andrei Saguna, ale Episcopului Ilarie Puscariu sau ale călugăritei Măria Boros.
După 208 ani de la dărâmarea ei, Mănăstirea Brâncoveanu a reînviat în ziua de 15 august 1993, la sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului”, când s-a sfinţit biserica noua ce poarta hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ca si întreaga mănăstire. în prezent obştea mănăstirii este de 35 de vieţuitori fiind condusa de părintele stareţ Arhim. Ilarion Urs.
Un mare renume a adus mănăstirii atelierul de pictura pe sticla. Nu trebuie sa uitam ca scoală de zugravi, întemeiata de Brâncoveanu la Sâmbăta, a împământenit aici stilul brâncovenesc, mai întâi în picturi murale la bisericile din aceasta parte a tarii, iar apoi în pictura pe sticla, al cărei leagăn de formare a fost Tara Făgăraşului. Astăzi, atelierul de pictura pe sticla în care se lucrează într-o maniera noua picturi tradiţionale pe sticla si creaţii noi, este cea mai importanta scoală de pictura din tara, scoală condusa de Părintele Arhidiacon Calinic Morar.
Istoria zbuciumata a Mănăstirii Brâncoveanu incepe si ea cu legenda unui izvor tămăduitor. Izvor găsit de oameni acum 500 de ani intr-o poiana : « un paradis de verde si vis la poalele Făgăraşului ». de cum l-au găsit, au inceput tămăduirile miraculoase pentru cei ce i-au băut apa. Si i s-a spus Izvorul Tămăduirii.
Tranfăgărășanul, Lacul Bâlea
Cascada Balea, situata in Muntii Fagaras, este una dintre cele mai renumite din Romania, se afla la altitudinea de 1234 metri, iar cadere apei se face de la 68 de metri.
Lacul glaciar Balea este un adevarat monument al naturii (format in circ glaciar), avand o lungime de 360 metri, latimea de 240 metri si o adancime de 11 metri. Situat la altitudinea de 2034 metri, lacul se afla intre Defileul Oltului si Poalele Muntilor Piatra Craiului.
In timpul verii se poate ajunge cu masina iar iarna cu telecabina de la cabana “Balea Cascada”.
Din 1932, lacul si o circa 180 de hectare din jur au fost declarate rezervatie stiintifica. Trebuie mentionat faptul ca in 2006 a fost construit, in apropierea lacului Balea, primul hotel de gheata din Europa de Est.
Cabana Balea Lac si Lacul Glaciar Balea se afla la altitudinea de 2034 m. Vara pe suprafata lacului se poate practica canotajul, in timp ce iarna, pe suprafata inghetata se poate patina, se joaca hokey sau curling.
De asemenea, de la Cascada se poate cobori cu schiurile pe un traseu de circa 10 kilometri si o diferenta de nivel de 600 de metri.
Transfagarasanul este cea mai celebra sosea a Romaniei, cu diferente de nivel si numeroase serpentine, fiind o provocare atat pentru masini cat si pentru soferi.
Daca ar trebui sa spunem in cateva cuvinte, atunci Transfagarasanul (DN 7C) este doar drumul care traverseaza muntii Fagaras (cei mai înalti munti ai României – vf. Moldoveanu – 2544 metri) si uneste Muntenia de Ardeal. Dar de fapt, Transfagarasanul este mai mult de atat. Este drumul care ajunge o altitudine de 2042 de metri, in Caldarea Glaciara Balea. Are doua benzi care se intind pe o lungime de 92 de kilometri. Din cauza nenumaratelor serpentine cu masina viteza medie este de cel mult 40 km la ora. Apoi, pe intregul traseu sunt construite 27 de viaducte si poduri si cel mai lung tunel de la Capra la Balea Lac, de 887 de metri, care strabate muntele Paltinul. Aerisirea tunelului se face natural datorita curentilor de aer extrem de puternici. Banda de circulatie prin tunelul neiluminat are doar 6 metri latime si un trotuar de un metru latime.
Pentru cei care doresc sa se “aventureze” pe Transfagarasan, este recomandat sa o faca din sud spre nord. Cea mai celebra sosea a Romaniei incepe in judetul Arges, in localitatea Arefu (la kilometrul 61 al DN7C ) si se termina in judetul Sibiu, langa localitatea Cartisoara (la intersectia cu DN1).
Peisajul este mirific, iar diferentele de nivel si serpentinele se constituie intr-o provocare atat pentru masini cat si pentru soferi. Din pacate, din cauza conditiilor meteorologice, in fiecare an Transfagarasanul este deschis doar cateva luni pe an, incepand in iulie si pana in octombrie.
Lacul glaciar Balea este un adevarat monument al naturii (format in circ glaciar), avand o lungime de 360 metri, latimea de 240 metri si o adancime de 11 metri. Situat la altitudinea de 2034 metri, lacul se afla intre Defileul Oltului si Poalele Muntilor Piatra Craiului.
In timpul verii se poate ajunge cu masina iar iarna cu telecabina de la cabana “Balea Cascada”.
Din 1932, lacul si o circa 180 de hectare din jur au fost declarate rezervatie stiintifica. Trebuie mentionat faptul ca in 2006 a fost construit, in apropierea lacului Balea, primul hotel de gheata din Europa de Est.
Cabana Balea Lac si Lacul Glaciar Balea se afla la altitudinea de 2034 m. Vara pe suprafata lacului se poate practica canotajul, in timp ce iarna, pe suprafata inghetata se poate patina, se joaca hokey sau curling.
De asemenea, de la Cascada se poate cobori cu schiurile pe un traseu de circa 10 kilometri si o diferenta de nivel de 600 de metri.
Transfagarasanul este cea mai celebra sosea a Romaniei, cu diferente de nivel si numeroase serpentine, fiind o provocare atat pentru masini cat si pentru soferi.
Daca ar trebui sa spunem in cateva cuvinte, atunci Transfagarasanul (DN 7C) este doar drumul care traverseaza muntii Fagaras (cei mai înalti munti ai României – vf. Moldoveanu – 2544 metri) si uneste Muntenia de Ardeal. Dar de fapt, Transfagarasanul este mai mult de atat. Este drumul care ajunge o altitudine de 2042 de metri, in Caldarea Glaciara Balea. Are doua benzi care se intind pe o lungime de 92 de kilometri. Din cauza nenumaratelor serpentine cu masina viteza medie este de cel mult 40 km la ora. Apoi, pe intregul traseu sunt construite 27 de viaducte si poduri si cel mai lung tunel de la Capra la Balea Lac, de 887 de metri, care strabate muntele Paltinul. Aerisirea tunelului se face natural datorita curentilor de aer extrem de puternici. Banda de circulatie prin tunelul neiluminat are doar 6 metri latime si un trotuar de un metru latime.
Pentru cei care doresc sa se “aventureze” pe Transfagarasan, este recomandat sa o faca din sud spre nord. Cea mai celebra sosea a Romaniei incepe in judetul Arges, in localitatea Arefu (la kilometrul 61 al DN7C ) si se termina in judetul Sibiu, langa localitatea Cartisoara (la intersectia cu DN1).
Peisajul este mirific, iar diferentele de nivel si serpentinele se constituie intr-o provocare atat pentru masini cat si pentru soferi. Din pacate, din cauza conditiilor meteorologice, in fiecare an Transfagarasanul este deschis doar cateva luni pe an, incepand in iulie si pana in octombrie.
Mănăstirea rupestră
Manastirea rupestra Sinca Veche este un vechi lacas de cult ce se afla la Sinca Veche, in cotul format de Muntii Fagaras si Perisani, la 45 de kilometri de Brasov si la 22 de kilometri de Fagaras. Locasul de cult se gaseste langa comuna Sinca Veche, sub dealul Plesu. Localitatea in sine se afla in centrul tarii la 30 de kilometri nord de Zarnesti, intre Cocoasa Persanilor la nord si podul peste paraul Bungetu la vest.
In localitatea Sinca Veche se poate ajunge usor cu masina, localitatea fiind amplasata la cativa kilometri de localitatea Persani, pe DN 68, intre localitatile Brasov si Fagaras. Biserica rupestra se afla la circa doi kilometri de localitatea Sinca Veche – toti localnicii cunoscand drumul si putand sa va ofere indrumarile necesare.
La Sinca Veche se vine pentru legendele si misterul lacasului de cult sapat in piatra. Acestui lacas i s-a dus vestea de „Templul Ursitelor”, „Manastirea Sapata in Piatra” sau „Templul de la Sinca Veche”, loc de reculegere, de implinire a dorintelor bune, dar si de oaresce fenomene paranormale – dupa parerea unora.
Cunoscut mai mult sub denumirea de „Templul Ursitelor”, locasul de cult din Sinca Veche se banuieste ca are o vechime de aproximativ 7.000 de ani si se presupune ca ar fi apartinut aceleiasi civilizatii care a intemeiat „Templul Alb” din Insula Serpilor.
Sinca Veche apare in acte incepand cu secolul al XII-lea si este cunoscuta, pe langa numeroasele vestigii arheologice inca nevalorificate, gratie istoricului si filologului roman Gheorghe Sincai, a carui famile isi are radacinile aici.
Manastirea rupestra nu a putut fi datata cu precizie, versiunea mai des intalnita accepta ca an al aparitiei 1742, moment cand bisericile ortodoxe sunt interzise. Sunt pareri care spun ca manastirea exista de cateva mii de ani, avand origini dacice sau chiar mai inaintate.
In anul 1789 pastorul reformat din Fagaras scria despre manastire: „Manastirea este taiata in intregime in piatra de cariera si deci nu are acoperis. Este sapata cu pricepere, cu o munca uriasa, demna de mirare. Ferestrele sunt taiate lateral, atat de inguste incat calugarii cand slujesc se plimba cu cartile dupa razele soarelui”.
Controversele asupra lacasului sunt legate nu numai de imposibilitatea datarii si a stabilirii originilor sale, a autorilor insemnelor de pe pereti, ci si de arhitectura. Biserica are doua altare, ceea ce ii face pe multi sa sustina ca nu are o origine crestina. Altii sunt de parere ca in timp peretii s-au surpat si au fost unite cele doua biserici, care au existat atunci cand comunitatea de monahi si-a marit numarul.
Istoricii spun ca templul este unic in lume, insa locul este controversat, iar opiniile sunt diverse. A fost folosit ca loc de refugiu si rugaciune de catre calugarii ardeleni haituiti de Maria Tereza in anii 1700, pentru a trece la catolicism. Cu toate acestea, in nici una din incaperi nu exista vreun semn al crucii.
Deci, toata lumea e de acord ca avem de-a face cu ceva unic. Ascunsa privirilor de un palc de padure, descoperi o adevarata biserica subterana. Pangarita si partial distrusa, de-a lungul timpului, din cauza prostiei si a lacomiei.
In localitatea Sinca Veche se poate ajunge usor cu masina, localitatea fiind amplasata la cativa kilometri de localitatea Persani, pe DN 68, intre localitatile Brasov si Fagaras. Biserica rupestra se afla la circa doi kilometri de localitatea Sinca Veche – toti localnicii cunoscand drumul si putand sa va ofere indrumarile necesare.
La Sinca Veche se vine pentru legendele si misterul lacasului de cult sapat in piatra. Acestui lacas i s-a dus vestea de „Templul Ursitelor”, „Manastirea Sapata in Piatra” sau „Templul de la Sinca Veche”, loc de reculegere, de implinire a dorintelor bune, dar si de oaresce fenomene paranormale – dupa parerea unora.
Cunoscut mai mult sub denumirea de „Templul Ursitelor”, locasul de cult din Sinca Veche se banuieste ca are o vechime de aproximativ 7.000 de ani si se presupune ca ar fi apartinut aceleiasi civilizatii care a intemeiat „Templul Alb” din Insula Serpilor.
Sinca Veche apare in acte incepand cu secolul al XII-lea si este cunoscuta, pe langa numeroasele vestigii arheologice inca nevalorificate, gratie istoricului si filologului roman Gheorghe Sincai, a carui famile isi are radacinile aici.
Manastirea rupestra nu a putut fi datata cu precizie, versiunea mai des intalnita accepta ca an al aparitiei 1742, moment cand bisericile ortodoxe sunt interzise. Sunt pareri care spun ca manastirea exista de cateva mii de ani, avand origini dacice sau chiar mai inaintate.
In anul 1789 pastorul reformat din Fagaras scria despre manastire: „Manastirea este taiata in intregime in piatra de cariera si deci nu are acoperis. Este sapata cu pricepere, cu o munca uriasa, demna de mirare. Ferestrele sunt taiate lateral, atat de inguste incat calugarii cand slujesc se plimba cu cartile dupa razele soarelui”.
Controversele asupra lacasului sunt legate nu numai de imposibilitatea datarii si a stabilirii originilor sale, a autorilor insemnelor de pe pereti, ci si de arhitectura. Biserica are doua altare, ceea ce ii face pe multi sa sustina ca nu are o origine crestina. Altii sunt de parere ca in timp peretii s-au surpat si au fost unite cele doua biserici, care au existat atunci cand comunitatea de monahi si-a marit numarul.
Istoricii spun ca templul este unic in lume, insa locul este controversat, iar opiniile sunt diverse. A fost folosit ca loc de refugiu si rugaciune de catre calugarii ardeleni haituiti de Maria Tereza in anii 1700, pentru a trece la catolicism. Cu toate acestea, in nici una din incaperi nu exista vreun semn al crucii.
Deci, toata lumea e de acord ca avem de-a face cu ceva unic. Ascunsa privirilor de un palc de padure, descoperi o adevarata biserica subterana. Pangarita si partial distrusa, de-a lungul timpului, din cauza prostiei si a lacomiei.
Herghelia din Sâmbătă de Jos
În Tara Făgăraşului, Herghelia de la Sâmbăta de Jos este singura herghelie din România unde rasa pur sânge de Lipitani -renumita atât în tara cât si în străinătate – este crescută si îngrijită de peste un secol.
Scurt istoric. Sediul central al hergheliei se afla pe terenul castelului Bruckental, ce a fost ridicat în 1760, în timpul împărătesei Măria Tereza. Herghelia de la Sâmbăta de Jos s-a înfiinţat în 1874. Păşunile alpine de la poalele Munţilor Fagaras, cu condiţiile climaterice favorabile si parametrii de sol asemănători cu cei din Carst, din zona Lipizza, au făcut sa se aleagă aceasta zona. La aceasta se adaugă asemănarea dintre rasa veche transilvăneană si rasa Lipitan.
In al doilea deceniu al secolului XX, România pierde rasa de lipitani de la Sâmbăta, în urma mutării întregii herghelii – dotare si efectiv de cai – în Ungaria. Timp de trei ani, caii Lipitani de la Sâmbăta au reprezentat Ungaria. Nu după mult timp, la Sâmbăta s-a înfiinţat o noua rasa de Lipitani. De atunci, aceasta rasa de pur sânge nu a rnai fost în pericol de a se desfiinţa. în anii 1980, herghelia de la Sâmbăta avea un efectiv de 600 de capete, rasa curata, fiind cea mai mare herghelie din lume.
In prezent, la herghelia de la Sâmbăta de Jos se afla aproximativ 300 de cai, din care 70 iepe de prasila si 12 armăsari pepinieri. Amintim de asemenea caii de turism ecvestru, caii de sport, caii de monta si tineret. Obiectivul de la Sâmbăta de Jos se ocupa nu numai de creşterea cailor, ci si de activităţi colaterale precum reproducerea si dresajul cailor sau producerea hranei animalelor.
Rasa Lipitan. Lipitanii trebuie sa se încadreze în anumite standarde legate de înălţime, culoare si aspect. înălţimea standard a unui armăsar la vârsta de 6 ani ar trebui sa fie între 152 – 1S4 cm. La fatare, rnânzii au o culoare închisa – de regula bălan sau vânat – însă în perioada când au între 6-10 ani, ei devin albi. Lipitanii ajung la maturitate destul de târziu, având o medie de viata cuprinsa între 28-33 de ani. La herghelia de la Sâmbăta de Jos exista lipitani negri, vânat rotaţi, murgi si roibi. în timpul zilei, iepele- mama se scot la pasune, iar lipitanii pentru turism ecvestru si dresaj sunt antrenaţi zilnic.
Poziţionare geografica. Sâmbăta de Jos este situata la o altitudine de 400 m, la o distanta de 10 km de masivul Fagaras. Pentru a ajunge la Herghelia Sâmbăta de Jos, se urmează drumul european E 58. La 45 km de Sibiu, înspre Braşov, se afla un indicator.
Scurt istoric. Sediul central al hergheliei se afla pe terenul castelului Bruckental, ce a fost ridicat în 1760, în timpul împărătesei Măria Tereza. Herghelia de la Sâmbăta de Jos s-a înfiinţat în 1874. Păşunile alpine de la poalele Munţilor Fagaras, cu condiţiile climaterice favorabile si parametrii de sol asemănători cu cei din Carst, din zona Lipizza, au făcut sa se aleagă aceasta zona. La aceasta se adaugă asemănarea dintre rasa veche transilvăneană si rasa Lipitan.
In al doilea deceniu al secolului XX, România pierde rasa de lipitani de la Sâmbăta, în urma mutării întregii herghelii – dotare si efectiv de cai – în Ungaria. Timp de trei ani, caii Lipitani de la Sâmbăta au reprezentat Ungaria. Nu după mult timp, la Sâmbăta s-a înfiinţat o noua rasa de Lipitani. De atunci, aceasta rasa de pur sânge nu a rnai fost în pericol de a se desfiinţa. în anii 1980, herghelia de la Sâmbăta avea un efectiv de 600 de capete, rasa curata, fiind cea mai mare herghelie din lume.
In prezent, la herghelia de la Sâmbăta de Jos se afla aproximativ 300 de cai, din care 70 iepe de prasila si 12 armăsari pepinieri. Amintim de asemenea caii de turism ecvestru, caii de sport, caii de monta si tineret. Obiectivul de la Sâmbăta de Jos se ocupa nu numai de creşterea cailor, ci si de activităţi colaterale precum reproducerea si dresajul cailor sau producerea hranei animalelor.
Rasa Lipitan. Lipitanii trebuie sa se încadreze în anumite standarde legate de înălţime, culoare si aspect. înălţimea standard a unui armăsar la vârsta de 6 ani ar trebui sa fie între 152 – 1S4 cm. La fatare, rnânzii au o culoare închisa – de regula bălan sau vânat – însă în perioada când au între 6-10 ani, ei devin albi. Lipitanii ajung la maturitate destul de târziu, având o medie de viata cuprinsa între 28-33 de ani. La herghelia de la Sâmbăta de Jos exista lipitani negri, vânat rotaţi, murgi si roibi. în timpul zilei, iepele- mama se scot la pasune, iar lipitanii pentru turism ecvestru si dresaj sunt antrenaţi zilnic.
Poziţionare geografica. Sâmbăta de Jos este situata la o altitudine de 400 m, la o distanta de 10 km de masivul Fagaras. Pentru a ajunge la Herghelia Sâmbăta de Jos, se urmează drumul european E 58. La 45 km de Sibiu, înspre Braşov, se afla un indicator.